Ar trebui sa incep postarea cu “Salut, sunt Cornel, am 29 de ani, sotie si fetita, ascult cu pasiune rockisme si metale, imi place berea si wiskey-ul, marea (dar nu sa stau la plaja, ba chiar sa bata vantul, soare cu nori, la o terasa cu Pink Floyd) si muntele (tare mult mi-ar placea sa fac drumetii, desi ultima a fost acum mai aproape 6 ani)”. Sau cel putin undeva in corpul textului ar trebui scris asta, ca sa stabilesc profilul genului de om caruia nu ii mai place Vama Veche si care nu intelege ce mai place la Vama Veche.
Am fost in vizita cu sotia in Vama Veche intr-o seara recenta de duminica. Dupa constatarea dezamagitoare a asfaltului de pe strada care coboara din sosea in plaja, a transformarii “Canapelelor” si a inca vreo 2 terase cu state vechi in “lounge-uri” moderne, a perpetuarii si imbunatatirii pierderii de vreme si lipsei de viitor a unor clienti vechi ai Vamii Vechi, ne-am oprit la un adevarat bastion al fostului satuc de pescari: Ovidiu. De aici, de pe plaja, din buza valurilor, de langa sticla de bere, din lumea lui Roger Waters, am prins un sentiment de bine, de evadarea cautata in locul ala, de liniste, pace…
Intr-un final ne-am rupt de peisaj si ne-am indreptat spre mancare. Ne-am tot plimbat stanga-dreapta pana aproape de cherhana ca intr-un final sa poposim la Lyanna, pe pietris cu masa si scaune de lemn si un soft-rock in surdina. Dupa un rechin bun am pornit mai departe dupa niste clatite si in jos, pe “faleza”. E, de aici a inceput o noua dezamagire. Am reusit sa iau o gura de “aer proaspat” la o terasa construita ad-hoc, langa o rulota de unde se videau cele necesare, unde la o chitara canta un baiat Rapa, Phoenix, Pasarea Colibri. Am facut insa greseala sa pornim mai departe si sa dam drumul la cacofonia muzicala – pana spre cazemata am trecut de 5 sau 6 clubo-terase de nu stiam unde incepe una si unde se termina alta. Ca surpriza sa fie maxima, in dreptul cazematei sunt construite si 2 hoteluri destul de zdravene. WHAT? Imi aduc aminte cum radea lumea de betonul care se construia acum vreo 8 ani cu rol de viitor hotel. Si ala era la aproape 200 de metri de plaja. E, mai razi acum! Abia am reusit sa gasesc vechea cosmelie care compunea barul si camerele de somn ale B-52-ului… Si pe vremea cand am stat o vara acolo puteai vedea cum vin ratacitii de la mai bine de 200 de metri… Mai departe nici nu mai conteaza ce era, ca oricum era pustiu (nici macar in faimosul Expirat, unde am inteles ca “se bea cu vaza” nu era lume) fara a face comparatie cu nimic, daramite cu calcarea in picioare “din centru”. Am mai facut un popas la M*A*S*H cu speranta unei surprize placute, supriza insa care s-a stins odata cu eternul sarut in ureche si mai noua insomnie de vara.
Asa ca am plecat spre casa cu coada intre picioare, intrebandu-ma de ce am venit pana aici cand un soi de Ovidiu pot sa am si in Eforie. Pastrand nostalgia asta, am ajuns si in dreptul “bastionului” mai sus mentionat unde, insa, Waters plecase de multa vreme din Pink Floyd si lasase locul liber Madonnei, sa isi dea cu toate cele in ochi asa cum a facut-o la Super Bowl-ul din 2011.
Concluzia? Nu stiu, sa o traga cine o vrea.
eu sunt metalanul barlauz 